În mai 2005, Cornel Cojocaru, cunoscut în mediul bancar şi de afaceri ca directorul de comunicare al BCR, cea mai importantă instituţie comercială a României, a intrat în cabinetul medicului Dan Cristian de la Colţea cerându-i un control. Bărbatul care măsura puţin sub 2 metri şi cântărea 96 de kilograme simţea un disconfort la stomac. Aşa că medicul i-a făcut o endoscopie, practic i-a sondat interiorul cu o cameră video ataşată la capătul unui fir gros cât un creion. O investigaţie deloc plăcută pentru oricine ar suporta să înghită un maţ lung care să-i umble prin stomac. A suportat analiza şi a auzit când medicul i-a cerut asistentei să trimită la biopsie o probă pe care tocmai o recoltase. Câteva minute mai târziu, Cornel Cojocaru, omul care pentru mulţi dintre români care lucrează în Comunicare, Relaţii Publice sau servicii financiare reprezintă comunicatorul prin excelenţă, tocmai afla că are cancer. Un diagnostic teribil care afectează peste 500.000 de români.
Cum a primit vestea, unde a mers imediat după ce a plecat din spital, dar şi ce s-a întâmplat la o lună de la diagnosticare, aflaţi dintr-un interviu exclusiv pe care Cornel Cojocaru l-a acordat Gândul. Cu umor fin vorbeşte nu despre diferenţa dintre RON şi LEU, – apropo, îl enervează teribil să audă pe cineva spunând 500 RON, de exemplu, precizând că românii au ca monedă leul şi nu RON-ul -, ci despre ceea ce numeşte “o întâmplare oncologică”, cancerul pe care îl ţine sub control de zece ani.
De atunci trăieşte fără stomac. Are 62 de kilograme şi o misiune. Să încerce să ajute oamenii şi să prevină astfel de întâmplări: “Cancerul nu se vindecă, din păcate, dar se poate ţine sub control”.
Gândul: De 20 de ani comunicaţi altora veştile bune şi veştile proaste, tot ce ţine de viaţa lor, de economie. Dumneavoastră cum vi s-a comunicat acest diagnostic?
Cornel Cojocaru: Aş zice indirect, într-un mod extrem de delicat. Şi întâmplător, sau din fericire pentru mine bazat pe o relaţie directă şi personală cu cel care mi-a comunicat, respectiv cu chirurgul. Prima oara a fost acel indirect, care înseamnă că în momentul în care treceam printr-o procedură medicală – care se cheamă endoscopie -, am auzit cuvântul biopsie, şi în momentul acela am avut un prim şoc, mic, dar un şoc. Şi apoi, la finalizarea examenului, cu delicateţe mi s-a răspuns la întrebarea mea De ce a fost nevoie de biopsie? Mi s-a explicat că am acolo o rană, posibil adeno carcinom după aspect. “Nu e nicio problemă, trebuie să vedem, să îl operăm şi o să te faci bine”.
A sunat încurajator, dar aici – ca receptor al unui asemenea mesaj recunosc că un mare sprijin l-am primit din partea credinţei, care pe vremea aceea nu era aşa de puternică ca acum, credinţa în bunul Dumnezeu. Pentru atei poate părea o blasfemie, dar eu sunt un credincios nu neapărat fervent şi nu neapărat bigot, dar cred cu tărie şi mai ales după atâţia ani în bunul Dumnezeu. Şi asta m-a ajutat să trec peste veste şi asta recomand tuturor celor care primesc o astfel de veste.Sănătoşi astăzi, mâine nu se ştie cum vom fi, cu toţii trebuie să avem conştienţa faptului că acest cancer nu este nicio fatalitate şi nicio ruşine. Dimpotrivă, este o boală care poate fi ţinută sub control. Cancerul nu se vindecă. Sunt medici care spun că acest cancer se vindecă. Nu se vindecă, din păcate, dar trebuie să conştientizăm faptul că cu cât mergem mai des la control cu atât avem şansa să ne prelungim viaţa.
Cornel Cojocaru a primit vestea într-un spital de stat, din Bucureşti, unde venise pentru un control pe care el în ceruse. Astăzi stăpâneşte foarte bine termenii medicali. Carcinom nu ştia atunci ce înseamnă decât vag, dar bănuia. “Vrând-nevrând, de-a lungul vieţii acumulezi nişte cunoştinţe medicale şi ştiam că un carcinom înseamnă de fapt o tumoră malignă, adică un cancer, mai pe româneşte. Cancro”.
– Ce aţi făcut la finalul investigaţiei medicale, după ce v-aţi luat la revedere de la medic?
Cornel Cojocaru: M-am dus la birou, evident, pentru că aveam treabă.
– Dar nu este ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu puteţi să vă luaţi haina din cui şi să plecaţi pur şi simplu
Cornel Cojocaru: Nu, nu, nu. Eram destul de marcat, dar am mers pe stradă liniştit. Întâmplător spitalul e aproape de birou şi eram apăsat de ideea că a venit peste mine năpasta şi totuşi aveam credinţa că se poate rezolva bazându-mă pe ceea ce mi-a spus medicul. Că este vorba despre un cancer incipient, care se poate ţine sub control.
– Pe traseu, între spital şi banca în care lucraţi, se află două biserici. Aţi intrat în ele?
Cornel Cojocaru: Da, evident, m-am oprit în faţa lor, dar nu am intrat. Nu am intrat pentru că, vedeţi, manifestarea exterioară – vizitarea unie biserici înseamnă racordarea într-un centru de energie pozitivă, racordarea la energia pozitivă universală. Pentru că până la urmă biserica poate fi socotită un astfel de centru de energie şi gândire pozitivă. Dar credinţa în sine, sunt convins, este utilă, determinantă, dacă ea provine din interior spre exterior. Nu trebuie să caut credinţă în exterior, ci întâi trebuie să o găsesc în mine.
– Pe cine aţi sunat când aţi ieşit din spital? Prima dată cu cine aţi vrut să vorbiţi?
Cornel Cojocaru: Pe mine şi pe bunul Dumnezeu. Am avut o gândire puţin ciudată şi am zis aşa: Unu. Nu e sigur că e cancer. Doi. Orice veste rea poate fi comunicată chiar şi mai târziu. Niciodată nu e prea târziu să comunici o veste rea, aşa că până după operaţie nimeni din familie, de fapt nimeni în afară de medicul meu, nu a ştiut că eu aş fi suspect de cancer.
– V-aţi dus la birou ca şi cum ..?
Cornel Cojocaru: M-am dus la birou, da. O oră şi ceva am stat şi am discutat cu mine însumi, după care evident m-am aplecat asupra treburilor curente şi mi-am zis că viaţa merge înainte, eu merg înainte şi că, cu bunul Dumnezeu, o să ieşim şi din asta
– S-a schimbat ceva din momentul ăla? Aţi început să mâncaţi anumite alimente, să renunţaţi la cafea, să beţi ceai verde?
Cornel Cojocaru: Din păcate, nu, şi regret pentru că viaţa sănătoasă, eliminând factorii de stres, contribuie la o stare de sănătate mai bună. Asta e în mod sigur. Asta nu înseamnă ca eu să fiu strict vegetarian sau ca eu să mă alimentez cu Ph strict bazic sau acid, pentru că Ph-ul corupului trebuie să fie 7,4. Pentru că organismul îşi reglează singur toate aceste deficienţe. Condiţia este să îl asculţi. Este important să conştientizăm că trebuie să învăţăm să ne ascultăm corpul. În momentul în care avem, de exemplu cârcei musculari, trebuie să ştim că ne lipseşte un anumit mineral, iar coprul trebuie alimentat cu acea substanţă minerală, magneziu, de exemplu. Dacă avem poftă de banane, evident presupune un cost suplimentar, dar asta presupune că avem lipsă de potasiu şi că putem avea nişte probleme cauzate de această liupsă de potasiu, probleme cardiace, de exemplu. Cunoaşte-te pe tine însuţi şi dă-i organisumului ceea ce îţi cere, dacă îţi poţi permite material.
– Din momentul ăla, vă enerva un coleg, vreo decizie, ce făceaţi, vă enervaţi, trăgeaţi aer în piept..? Calculaţi altfel stresul?
Cornel Cojocaru: Nu sunt o fire colerică şi în general îmi reprim izbucnirile. Atunci când am izbucniri, înseamnă că am o stare de tensiune interioară dusă la extrem şi care nu mai poate fi controlată, dar încerc să mă controlez întotdeauna. Şi visul vieţii mele este să încerc să trec egal şi calm prin toate încercările, fie ele bune, fie proaste.
– Sunteţi un japonez?
Cornel Cojocaru: Nu, încerc să fiu un român calm.
– Din momentul diagnosticării şi până la momentul intervenţiei chirurgicale cât timp a trecut?
Cornel Cojocaru: A trecut cam o lună de zile, dar încurajat de medicul meu curant, care mi-a fost şi chirurg nu o singură dată, un prieten şi un profesionist adevărat, am făcut şi alte controale pentru că este determinant să nu te bazezi pe un singur control. De exemplu, nu spun unde şi nici cu cine , asistat de acest chirurg al meu mininunat, e dr. Dan Cristian de la Colţea, mi-am mai făcut la altcineva o endoscopie. Şi l-am auzit, în timp ce făceam endoscopia, pe stimatul meu prieten spunând: Daţi înapoi, daţi înapoi pentru că aţi trecut pe lângă tumoare.
Iată că există posibilitatea ca anumite diagnostice să fie incomplete din eroare, din neatenţie, din orice. Încurajez acest dublu control, second opinion, cum se spune, a doua opinie, fie că este vorba de examinări de tipul endoscopie, mamografie, tomografie, fie că este vorba despre interpretarea unor astfel de rezultate.
Experienţa profesională a tuturor este mai mare sau mai mică şi este diversă din punct de vedere cazuistic. Şi doctorii adevăraţi nu îşi refuză niciodată dreptul şi nu se supără niciodată, dimpotrivă te încurajează să ceri şi o a doua opinie. Si atunci mi-am multiplicat tipul controalelor pentru a vedea dacă rezultatul acelei endoscopii este corect. Evident, toate au relevat acest fapt. Partea proastă este că lumea este prea puţin informată şi din experienţa mea cu alţi oameni, care între timp – din păcate, unii chiar tineri fiind, s-au stins din viaţă – am ajuns la concluzia că medicii de familie, medicii specialişti pe alte zone decât cea oncologică ar trebui să îşi întărească, să îşi consolideze cunoştinţele oncologice în aşa fel încât să poată să recunoască semnele unei posibile afecţiuni oncologice şi să trimită mai departe la un control de specialitate.
– Vi se pare sau aţi remarcat că medicilor din România le lipseşte delicateţea de a comunica?
Cornel Cojocaru: Am întâlnit asemenea medici care comunică brutal, fie numai familiei, fie direct pacientului, ceea ce este cel mai rău. Pacientului, în acelaşi timp, nu trebuie să i se ascundă boala, dacă acesta comunicare se poate face cu delicateţea specială. Evident, în funcţie de gradul de educaţie, pacientul poate să deducă singur natura bolii. Este important ca un pacient să ştie pentru că, fiind informat, ar putea să lupte pentru boala sa, pentru sănătatea sa. Este esenţial să crezi că te poţi vindeca. În momentul în care, din păcate, medicina, organismul nu mai pot lupta împotriva bolii respective, în cazul nostru cancer, să te poţi pregăti în linişte pentru trecerea dincolo.
– Este vreo reţetă anume pentru a comunica acest diagnostic? Profesorul Mitulescu, de la spitalul Sfânta Maria, mi-a spus la un moment dat că i-a comunicat unui pacient de-al său, căruia ulterior i-a reconstruit bazinul, diagnosticul având alături un psiholog. Ar fi o soluţie ca spitalele să aibă şi un terapeut, un psiholog specializat în tipul ăsta de comunicări?
Cornel Cojocaru: Categoric că ar trebui. Există şi acum tipul ăsta de psihoterapeuţi specializaţi pe zona oncologică pentru pacienţii cu probleme oncologice, dar şi pentru familiile lor. Comportamentul familiei vizavi de un bolnav de cancer este foarte important. Şi un bolnav de cancer de regulă urăşte să fie compătimit, urăşte tratamentul special, pentru că îl face să se simtă o legumă, sau chiar un om mort înainte de a fi mort.
Din acest motiv, o vizită a pacientului oncologic şi a aparţinătorilor acestuia la psiholog este extrem de importantă şi benefică în acelaşi timp, pentru că te ajută să treci în planul gândirii pozitive. Îndoiala duce spre gândire negativă. Ea poate fi socotită şi este un păcat. Discuţiile mele cu duhovnici mi-au relevat faptul că a te îndoi de Dumnezeu sub forma unei întrebări – De ce tocmai mie să mi se întâmple asta – înseamnă pe de-o parte un păcat, dar şi o revoltă izvorâtă dintr-o gândire negativă.
– Dar revolta celui diagnosticat, revolta familiei există
Cornel Cojocaru: Toată lumea are păcate mai mari sau mai mici. Ale noastre sau moştenite. Nu există practic un om care să nu fi greşti faţă de sine sau faţă de altcineva, nu neapărat faţă de Dumnezeu. Faţă de bunul Dumnezeu putem greşi în orice clipă. El este suficient de bun şi de iertător. De altfel se spune şi că ceea ce doreşte El este întoarcerea oii rătăcite la turmă. Dar trebuie să conştientizezi că faptele negative izvorăsc dintr-o gândire negativă care se răsfrânge asupra acestei transformări a celulelor normale în celule maligne. Fiecare dintre noi are în el gena malignităţii, care poate să apară la suprafaţă sau nu.
Dar, revenind, ar fi extrem de indicat ca un spital să aibă un psihoterapeut, şi – oricum ar fi – pacientul şi familia lui să facă vizite la un psihoterapeut. Pentru că regimul şi stilul de viaţă ţi se schimbă. Recunosc, mie regimul de viaţă mi se schimbă continuu.
– La ce aţi renunţat? Aveţi un regim special?
Cornel Cojocaru: Regimul de viaţă, nu neapărat cel alimentar. Regimul alimentar a fost stăpânit deja de dimensiunile fizice ale structurii mele gastrointestinale.
Nu mai am stomac, se numeşte spleno gastrectomie totală. Adică eşti puţin mai lejer pe interior. Între timp am mai scos un organ şi sunt şi mai lejer. E aşa un curent cam mare prin abdomenul meu. Dar dincolo de asta, schimbarea care se produce este la nivel comportamental şi la nivelul gândirii. Poţi să te descurci singur, sau să treci singur prin această schimbare ca pacient oncologic sau ca membru de familie, dar în acelaşi timp există psihoterapeutul care te poate ajuta în conştientizarea acestei schimbări şi în corectarea ei, dacă este nevoie.
– Aţi ţinut secret toată această perioadă, dar când a venit timpul să vă internaţi pentru intervenţie, ce aţi spus acasă?
Cornel Cojocaru: Simplu. Că trebuie să fac o operaţie la stomac că am o rană ulceroasă, lucru care era adevărat, pentru că era o ulceraţie pe stomac. Caracterul rănii era, adevărat, de natură oncologică.
– Dumneavoastră, la terapie intensivă, după operaţie. Soţia probabil că a interacţionat cu medicul dumneavoastră, ce v-a zis ulterior?
Cornel Cojocaru: Nu am întrebat-o niciodată cum a primit vestea şi ce..dar bănuiesc că a primit-o cu calm pentru că compartamentul ei a fost exemplar. Nici nu m-a cocoloşit, nici nu m-a abandonat. A fost un tratament egal, cu un spor de atenţie din partea ei, în special pe zona afectivă, dar şi pe zona mea de alimentaţie.
– Sunt oameni care acuză sindromul membrului fantomă, acel organ pe care l-au avut odată şi pe care, dintr-un motiv anume, l-au pierdut. Îşi simt piciorul care nu mai e, îşi simt braţul..Dumneavoastră vi s-a întâmplat asta, să vă simţiţi stomacul lipsă?
Cornel Cojocaru: I-am simţit şi îi lipsa continuu, pentru că nu pot să mănânc mult, trebuie să mă rezum să mănânc puţin. Dar în rest, nu, pentru că totul se concentrează la nivelul mental.
– După intervenţie aţi urmat terapii complementare?
Cornel Cojocaru: Categoric, am făcut. Şi am mai făcut un lucru, care poate fi interpretat şi ca un lucru bun şi ca o greşeală. Nu m-au interesat deloc caracteristicile bolii, nu am citit deloc pe net, nu m-am pe cine ştie ce enciclopedii să văd ce este boala asta, în ce constă, care este rata de supravieţuire, ce trebuie să faci. Ci am stat liniştit, mi-am văzut de convalescenţă, după care medicul meu curant mi-a zis că trebuie să merg să mă vadă şi un oncolog. Şi m-am dus la dna profesoara Rodica Anghel, că aşa mi-a zis.
Eu am încredere în medici, mai ales în cei români şi fac de obicei ce îmi spun ei. Cu credinţă. Şi am făcut chimioterapie, şi după aia radioterapie. Şi modul în care am reacţionat în urma celor două tratamente mi-a întârit convingerea că nu există neapărat boală, ci pacient. Am avut marele dar de la Dumnezeu să pot să trec prin cele două tipuri de terapii fără să îmi fie afectată în vreun fel starea generală. Foarte mulţi pacienţi, din păcate, trecând prin chimioterapie au senzaţii de vomă, de rău. La mine, singurul simptom a fost că am devenit Telly Savalas, mi-a căzut părul complet, cum se întâmplă, mi-au căzut unghiile, nu mai creşteau, şi aveam câteva simptome neplăcute, nişte miniparestezii. Furnicături şi amorţeli în vârful degetelor şi la picioare, dar atât. Am avut şi din acest punct de vedere un dar de la Dumnezeu. Alţii, prieteni buni care au trecut dincolo au avut un impact dur din partea tratamentului, fie el radio, fie chimioterapeutic.
– Aţi spus că pe parcursul acestei bătălii cu cancerul aţi refuzat să citiţi, să aflaţi ceva despre boală. Dar când cineva încerca să vă compătimească, să se mire..?
Cornel Cojocaru: Am refuzat orice tip de compătimire.
– Şi când vă spunea de X, care a avut şi el un tip de cancer şi s-a tratat cu foi de ceapă, să zicem?
Cornel Cojocaru: Aici am avut iar o alegere de făcut, şi am făcut-o. Prima alegere a fost să vorbesc deschis şi liber despre boala de care sufăr – pentru că am mai spus-o: cancerul nu se vindecă, ci se ţine sub control – pentru a insista asupra importanţei controlului periodic, a descoperirii cât mai devreme a acestui tip de boală. Pentru că dacă este în fază incipientă atunci trebuie să o ţii sub control. Dacă evoluţia a dus deja la o invazie în corp, e nevoie de o minune. Dar trebuie să meriţi minunea, să faci alegerea corectă şi să încerci să nu te agate de ea, ci să îi forţezi apariţia.
În acelaşi timp, tratamentele alternative, am învăţat că sunt extreme de bune, dar că nu trebuie să interacţioneze cu tratamentul clasic, cu chimioterapia. Din păcate, au fost exemple care mi-au confirmat rapid şi dur această concluzie, fitoterapia sau orice alt tip de terapie nu trebuie să înlocuiască terapiile clasice. Există terapia Gerson, există şi alte terapii, dar un exemplu de pseudo-terapie este cel urmat de, fie-I ţărâna uşoară, faimoasa Anca Parghel, care a renunţat la chimioterapie, convinsă fiind că dacă mestecă boabe de cafea, şi nu numai, se poate vindeca de cancer. Deci nu. Pentru că am încercat să îmi ajut prietenii, am întrebat un cetăţean din China, pe care îl cunosc de ceva vreme, şi l-am rugat să întrebe şi el specialiştii din China unde putem găsi un tratament naturist care să înlocuiască chimioterapia şi să vindece şi cancerul. După două săptămâni mi-a dat următorul răspuns: “90% dintre chinezii care suferă de boli oncologice urmează tratamentul chimioterapeutic pentru că nu există niciun fel de tratament fito sau naturist care să fie un tratament vindecător 100% pentru cancer”.
– Acum vorbiţi despre boală, aţi vorbit şi imediat după intervenţie, dar aţi gândit o strategie de comunicare având în vedere profesia dumneavoastră?
Cornel Cojocaru: Nu, din păcate nu. Am încercat să gândesc o strategie de comunicare, dar nu. Ca de obicei, am răspuns la o întrebare. Şi întrebarea imediat după operaţie a fost arzătoare: De ce continui să trăiesc? De ce Dumnezeu mi-a mai dat viaţă? De ce Dumnezeu m-a ajutat să trec pron această încercare? Şi atunci mi-am spus mi-am spus: Pentru că am o misiune. Ăsta e răspunsul pe care mi l-am dat eu. Care e misiunea mea? Să încerc să ajut oamenii. Sau să prevină astfel de întâmplări.
Acest articol a fost publicat in Gandul, aici.
