“- Să nu încercați să vă găsiți dumneavoastră mama și nici să umblați prin spitale după una care vrea să își lase copilul. Nu e cazul știți, că dăm în alte alea: e infracțiune, e trafic de persoane, e răpire. Să așteptați, făceți-vă dosarul. Nici nu știți ce înseamnă un copil. Uite, fetele lui tata”. O îmbrățișare imaginară merge de la interlocutorul nostru către rama din care zâmbesc știrb două cârlionțate. „Adoptate?”, întreb. „ – Nu, nu.” Concis.
Ne-a spus asta din spatele biroului din lemn masiv, ușor aplecat spre noi, ca și cum ne-ar fi făcut părtași la un secret. Al lui Polichinelle.
Era Autoritatea. Omul providențial. L-am ascultat și ne-am făcut dosarul.
În aprilie am început să adunăm hârtii. Multe la număr, toate parafate la notar și toate plătite ca să fie oficiale. Ne-am căutat prieteni, colegi de serviciu, care să ne cunoască bine, să ne despuiem intimitatea în fața lor. Doar ne sunt garanți atunci când, luați la întrebări de asistenții sociali de la Protecția Copilului, Serviciul Adopții, spun despre noi. Că suntem buni.
Am dus caracterizări de la locul de muncă, caziere judiciare, adeverințe de la medicul de familie, adeverințe de salariu, certificate tip avizate de psihiatru – că nu avem boli psihice, buletine de analize – că nu avem HIV, sifilis și pneumonie, acte de proprietate și noi declarații, pe propria răspundere, că nu suntem părinți și nici decăzuți din drepturile părintești.
Uiți de absurd și crezi că s-a terminat hârțogăreala, când ni se mai cere o hârtie la dosar – o declarație notarială că am locuit neîntrerupt, în ultimul an, pe teritoriul României.
Dosarul era aproape gata, dar nu complet: urma ancheta socială, acasă. Cum stăm, unde stăm, chestionare, simulări de situații ipotetice și întrebări care se repetau la fiecare vizită.
“Absurd”. „Normal”, ne încurajam în doi: “– Copilul face febră, sunteți la serviciu. Cine stă cu el?” „- De ce vreți să adoptați?” „- Dar ce vreți să fie? Fetiță sau băiat? Etnia, etnia e importantă?” „- Nu, nu e importantă, cum nici culoarea nu e importantă, nici sexul și nici vârsta. Știți, să nu aibă 16 ani, că nu ieșim cu el la bere. Nu vrem pantofi, un model anume. Vrem un copil”, repetam la unison, oameni aspiranți la atestatul de părinți adoptatori.
Zâmbete îngăduitoare ni se întorceau în living, de pe canapea, de la asistenții noștri de caz. “ – Aici e dormitorul, asta e bucătăria. Aici e biroul. Avem și parc peste drum”, recitam.
Zâmbetele își notau lucruri într-o mapă: “- Ne vedem marți”.
Fixam o nouă întâlnire, de data asta “la sediu”, la Serviciul Adopții. Aceleași întrebări, la fel formulate, întâlniri în doi – eu sau el cu psihologul, întâlniri în trei – amândoi cu psihologul, într-o cameră mică, plină cu jucării. Apoi întâlnirile de grup. Cu alte persoane, necunoscuți, care își doreau, ca și noi, să adopte un copil.
Închipuiți-vă scena – mese dispuse circular, contre-jour, om și pupitru, foi albe de hârtie și câte un pix. Aspiranții anonimi.
Prezentări, întrebări, proiecții video, temeri, speranțe, chestionare, teste de rezolvat acolo sau acasă, în doi. Și scrisori – scrisori pentru viitorul nostru copil adoptabil, scrisori pentru potențiala mamă aflată în situație de abandon. Și totul se citea în public. O spovedanie cu martori, la sfârșit de iunie.
În octombrie, pe 28, am primit atestatul. O hârtie care ne consfințea dreptul de a fi potențiali părinți. O hârtie cu termen de valabilitate – un an, adică 365 de zile. “Trec repede”, ne încurajam în doi.
Eram 1400 de familii care, în acel an, primisem atestatul. Copii în sistem erau, după statisticile invocate în jurnalele de știri, chiar peste 40.000. „La fiecare șase ore un bebeluș este abandonat într-o maternitate”, auzeam zilnic la tv, iar noi așteptam ca unul dintre ei să fie al nostru.
N-ai să vezi.
Am început să visăm. Că din tomberonul de la boxă se aude un scâncet. Că în prag o să găsim un coș cu un bilet. Că pe ecranul telefonului mobil o să apară, în dreptul numărului, DGASPC. Că..
Așa a fost luni bune. Luni în care am sunat la Direcție repetitiv. “- Bună ziua. Sunt cutare. Aveți ceva și pentru noi?”. „ – Nu, doamnă dragă. Vă sunăm noi”. Și poc! Zâmbetele închideau politicos telefonul.
În toamna din anul următor ne-a sunat telefonul. Eram chemați la Direcție. “O să vezi că..” am sperat atunci. Unul dintre Zâmbete, ne împărtășea un secret. „Să veniți mâine la birou”. Și ne-am dus.
Ne aștepta o nouă cerere. Atestatul urma să ne expire peste două zile și, “nu-i așa, vreți să îl reînnoiți”. Iar asta însemna un nou dosar, noi vizite, aceleași acte, noi analize, același timp. Zâmbetele se scuzau: “În primul an știți că sunt șanse mici ca să vă găsim un copil”.
Am ieșit din Direcție completând cererea, dar nu ne-am întors cu un nou dosar. Copiii erau și mai mulți în sistem, iar statul avea grijă să îi păstreze. Un soft verifica chimia dintre copil și viitorii părinți, se făcea clasament în funcție de punctaj, iar rudele celui mic puteau îngreuna oricând procedura de adopție.
În media, campaniile de modificare a legii adoptiei au continuat, fără succes însă. L-am întrebat atunci pe șeful Oficiului Român pentru Adopții de ce nu propune modificarea valabilității atestatului de părinte adoptator de la un an la doi, dacă șansele de a primi un copil, spre adopție, în primul an sunt practic nule.
Zâmbetul în costum a înghețat invocând pluralul majestății: “– De curând am modificat legea, nu putem așa de repede. Și cred că nu sunteți bine consiliată. E un proces de durată. Vă invităm să vorbiți cu asistenții noștri de caz.” Era a treia oară când auzeam secretul. Adopția rămăsese un vis, iar în sistemul de stat 60.000 de copii.
O șansă pentru ei și pentru cuplurile care dețin încă atestatul de părinte adoptator avea să vină doar din simplificarea procedurii adopției, martie 2016 devenind astfel luna de care se leagă speranțele a 1.700 de familii care s-ar putea întregi cu un copil adoptat.
Estimat să intre în vigoare la patru luni de la publicarea în Monitorul Oficial, noul act normativ – de modificare și completare a Legii 273 care reglementează adopția, va duce practic la scurtarea tuturor etapelor procesului de adopție: declararea adoptabilității, încredințarea în vederea adopției și încuviințarea adopției.. Mai mult, acum părinții care adoptă vor avea dreptul la un concediu de acomodare de maximum 1 an și la o indemnizație lunară pe durata încredințării în vederea adopției. Iar potrivirea aceea, chimia de care vă vorbeam, se va face în mod obligatoriu la nivel local, de către fiecare direcție generală de asistență socială și protecția copilului.
Și da, valabilitatea atestatului de familie adoptatoare este prelungită de la un an la 2 ani. Acum se poate.
La 31 decembrie 2015, în Registrul Naţional pentru Adopţii erau înregistrați 3.436 copii adoptabili, din care 2.953 erau eligibili pentru adopţie naţională, iar restul pentru adopție internațională. Familii atestate – 1.708 pentru adopție națională și alte 72 pentru adopție internațională. M-aș bucura să le aflăm tuturor povestea, și nu secretul.
Articolul a fost publicat pe republica.ro, aici.
