După o bătăie în parc, Mihaela Dogaru, o fetiță de doar 6 ani, ajunge la Urgență, la „Marie Curie”, cu vena jugulară tăiată. Copila se juca în nisip când, din greșeală, e rănită într-o încăierare a unor liceeni. Învelită în cearșafuri și în stare de șoc, e dusă la spital de către tată și are nevoie de transfuzii. Primește anestezie de la un medic femeie și, la externare, iese cu o cicatrice și cu un gând: să fie doctor. Doctor de copii.
Zilele trecute, pediatrul Mihaela Bizubac, fostă Dogaru, avea să-și găsească foaia de internare în arhiva spitalului și să stea față-n față cu medicul care i-a dat anestezie în urmă cu 34 de ani: doctorița Teianu (80 ani).
„Am știut dintotdeauna ce vreau să fac”, spune Mihaela Bizubac, astăzi medic primar pediatru, specialist neonatolog la „Marie Curie”, în secția de Terapie Intensivă nou-născuți. A venit în spital ca rezident, după doi ani de Polizu, în 2005, întâi la Pediatrie și apoi la Terapie Neonat, la doctorul Cîrstoveanu. Nu a mai plecat din secție și nici din „Marie Curie”: „Îmi plăcea. Îmi doream să fiu aici. Simțeam că e locul meu”, povestește.
A prins secția veche, înainte de reconstruire – „era doar un etaj, deasupra blocului operator” – și a învățat în ea. Erau doi medici: dr Cătălin Cîrstoveanu, șeful de secție, și dr. Silvia Costinean. „Am fost cea mai norocoasă dintre toți rezidenții”, crede Bizubac. „A avut timp să se ocupe de mine (n.r. Cătălin Cîrstoveanu). De la explicații de bază, până la ce cărți să citesc, să discutăm ulterior pe caz, să-mi arate manevre. M-a încurajat să-mi spun părerea, iar asta se întâmplă și acum”, spune Mihaela despre omul pe care-l consideră model profesional, după mai bine de 14 ani petrecuți în secție.
Terapia Nenonat nu scotea atunci posturi- „erau doar promisiuni”- , iar rezidenta Bizubac era așteptată cu loc de muncă la Oncologie, la „Marie Curie”. A refuzat propunerea însă și a continuat să vină zi de zi la TINN, ca voluntar. Fără regrete.
De ce? „Dacă urmăreai un caz, atunci trebuia să îl știi până la externare”, spune. Scheffer a fost primul ei copil intubat în perioada rezidențiatului. „Cine vine în secția asta face lucruri pe care în altă parte nu le-ar face. Nu e doar calcul de perfuzie, ci și manualitate, opinii pe cazuistică, diagnosticare”.
În ani, copilului Scheffer i s-au adăugat mulți alții, iar secția a fost reconstruită și extinsă în 2013, ajungând la două etaje și 27 de paturi. Mihaela Bizubac a fost acolo și când s-au ales prizele, ori culoarea linoleumului, a spălat pe jos, a curățat gemurile și a cărat mobilier. „Secția trebuia deschisă ca lucrurile să se întâmple concret. Asta e provocarea – ca pentru fiecare caz în parte să faci maximumum din tot ce poți la acest moment”.
Pe sutele de pacienți îi știe după patologii, după povești, ori după mame. Memoria numelor o are altă colegă de-ale ei, dr Ileana Bărăscu.
„Am copii pe care nu o să-i uit toată viața”, spune dr Bizubac: „E., prematurica de 600 de grame, venită cu smurd-ul, într-o gardă, de la Spitalul Municipal. Copilul era foarte rău, am crezut că o pierd. Probleme respiratorii, oftalmologice. A plecat acasă cu oxigen, la primele controale a venit cu butelia de oxigen, iar azi e o fetița autonomă, super deșteaptă, care a rămas legată de noi.
Sau băiețelul, Ș., cu o peritonită meconiană, cu multiple convulsii, echilibrat de dr Cîrstoveanu. Acum e mare, la școală, are și un frate, pe care îl cunoaștem.
Un alt copil din Constanța, G., cu o mamă extraordinară, a fost singurul nostru pacient ventilat la domiciliu. Copilul a fost la operații în Franța, l-a dus domnul doctor Cîrstoveanu, a avut traheostomă, iar acum i s-a închis, merge la școală..
Nu ai cum să îi uiți. Suntem în contact cu ei în permanență. Unora le știm și frații, le vedem familia”.
Toți, dar toți copiii care i-au trecut prin mână, sunt în telefonul doctorului Bizubac: cu fotografii, cu înregistrări video. De ce nu le șterge? „Sunt parte din mine”.
Cum parte din ea e și pierderea, copiii care se duc. „E cea mai urâtă parte și ne e teamă tuturor de ea. Sunt patologii când chiar știi că..și zici că mai bine să se termine, dar nici așa pierderea nu e ușor de acceptat. „În ziua în care a plecat B., eram de gardă. Era rău și m-am trezit cu Luminița (n.r. dr Nine) în secție. Ea stă în apropierea spitalului. Faptul că a stat cu mine și cu părinții copilului aici, în secție, în noaptea aia, nu am cum să-l descriu în cuvinte. Suntem o familie aici. E ca atunci când îți zice o soră: „Vino, sunt singură, și mi-e greu”.
Mihaelei Bizubac nu îi place să vorbească despre sine. Despre „pacienții ei”, despre „reușitele ei”. Și asta vine din educație și din felul în care s-au format și ales oamenii alături de care lucrează în secția aflată la hotarul dintre viață și moarte: Silvia Costinean, Ileana Bărăscu, Stefan Manolache, Carmen Iliescu, Alina Gaiduchevici, Luminița Nine, Oana Istrate.
„Fiecare dintre noi, în alte condiții, nu ar fi stat. Secția e grea, patologia e complexă, volumul mare de muncă. Dar e ca un drog. Tot seara plecăm. Nu-ți vine să pleci dacă nu lași totul în regulă: până nu vin rezultatele la analize, până nu vezi radiografiile unui copil. Suntem în contact în permanență unii cu ceilalți. Iar regula asta – că nimeni nu ia nimic, ne-a unit. Pentru că nu e concurență. Noi ne ajutăm. Și multe au intrat în rutină”.
O rutină a devenit și ca doctorul Cîrstoveanu să o lase pe Mihaela Bizubac înlocuitor când pleacă cu vreun copil din țară, ori la vreo conferință medicală. „Mă sperie și mă flatează decizia lui”, spune doctora, „dar nu pot să ajung la nivelul lui în multe situații. Și când e plecat ne sfătuim, atât medical cât și administrativ. Mă lasă șef și în decizii, dar eu nu sunt singură acolo. Vorbesc cu ceilalți, ne sfătuim, așa cum el ne-a învățat și ne cere părerea. Avem un grup, de medici de linia întâi și luăm decizii împreună. În secție, toată lumea e la același nivel”.
Mihaela Bizubac rămâne în România. De ce? Pentru că îi e bine, spune. Și pentru că și-„a găsit echilibrul în toate”: „Aici am familia, prietenii, verii, toți oamenii mei iubiți. La locul de muncă sunt împlinită. Colegii mei îmi sunt prieteni. Aici ne-am cunoscut, în secție. Am botezat împreună, am fost unii lângă ceilalți la nașterea copiilor, ne consultăm la fiecare caz, vorbim în fiecare zi.
Am crescut și am trăit modest. Ai mei au făcut împrumut la bancă ca să fac pregătire la Medicină. Nu mi-am dorit să plec din țară, să mă mut, să câștig mai mult.
Am fost plecată în SUA și am văzut că locul meu de muncă e ca afară. Secția funcționează ca acolo. Nu avem personalul lor numeric, și nici medicamentele lor, dar ne străduim să facem lucrurile cât mai bine. De ce să plec? Mi-am găsit echilibru în toate”.
Mai puțin în sistemul medical românesc, însă, sistem pe care doctora Bizubac l-ar vrea croit în beneficiul pacientului, la propriu. Nu-i place când „în spital colaborarea între medici e inexistentă” și când adesea se roagă de colegi să facă x investigație unui copil, deși în foaia acestuia există deja recomandare. „În State, de exemplu, dacă scrie că-i trebuie pacientului echo, atunci se întâmplă imediat. La noi, trebuie să merg să mă rog de medicul Y ca și cum mi-ar face o favoare personală. Nu e în regulă așa. Nu e favoare și nu sunt pacienți personali. Sunt pacienții noștri, ai tuturor celor care am ales să fim medici”.
Nu-i place că „nu există medicină primară și că maternitățile nu-și fac partea lor de treabă”. „Nu poți trimite la București orice, susține Mihaela Bizubac. Dacă o luăm pe niveluri, atunci fiecare ar trebui să facă maximum din ceea ce are competență”.
Nu-i place nici când „clinicile private promit mult și fac puțin, iar pacienții se trezesc că au facturi exorbitante de plătit”.
Acest articol a fost publicat pe platforma Republica.ro
